sâmbătă, 29 septembrie 2012

Om bun



Dacă-ţi bate cineva la uşă şi când întrebi cine este îţi răspunde "Om bun", îi deschizi fără teamă.

Ce înseamnă om bun?

Om bun este acela care nu ucide, nu minte, nu inşală? Cel care nu fură? Cel care este generos? Cel prost? Cel bun de prost?

Da, toate acestea şi încă multe altele.

Omul bun are multe calităţi, virtuţi. Dar mai presus de acestea, un om bun este un om plin de defecte. Pentru că numai cine are defecte, are şi slăbiciuni. Slăbiciuni înseamnă sensibilităţi, înseamnă renunţări, renunţări la mândrii, la orgolii, la lupte stupide.

În opoziţie, prin analogie, omul rău este omul puternic, fără sensibilităţi, fără scăpări, deci fără defecte. Răii sunt perfecţi, bunii sunt defecţi.

Înverşunat nu este sinonim cu rău. Un om înverşunat sau încrâncenat nu înseamnă un om rău, ci doar unul hotărât. Hotărârea este o calitate care vine din ambiţie, dintr-o educaţie spartană, dintr-o capacitate uimitoare de luptă. Nu, nu-i de rău, numai că un om bun nu poate fi aşa. Omul bun cedează, renunţă, capitulează, pentru că el are slăbiciuni, pentru că-i un om slab. Omul dârz nu este rău, ci doar imparţial, de neînduplecat, categoric, raţional. El nu cedează pentru că ţine prea mult la deciziile personale, nu pentru că nu ar avea slăbiciuni. Deci ar putea intra la categoria celor "buni" dacă şi-ar recunoaşte slăbiciunile, sentimentele, defectele.

Fără a face antologia expresiei "om bun", îmi permit să afirm că omul bun este omul supus nestăpânirii de sine, supus chinurilor interioare, dilemelor, frământărilor, zbuciumurilor. El este plin de defecte, de accea poate ierta aproape orice celorlalţi. În plus, omul bun este îndrăgostit de culori, iubeşte viaţa colorată atât de frumos.

Omul bun este omul care iubeşte, căci ce alt  sentiment ne este dat în această viaţă să-l simţim mai adânc şi mai zbuciumat, mai înălţător decât iubirea?

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariul tău este important pentru mine!