miercuri, 15 noiembrie 2017

Gând

Mintea nu poate uita ce sufletul iubește.
Cum nici sufletul nu se poate dezice de ceea ce mintea considera demn de reținut.

 !

miercuri, 1 noiembrie 2017

După nouă vieți



iubitul meu din vise înviat
îți spun acum,
probabil n-ai aflat,
aproape nouă vieți te-am așteptat

știam că vei veni
să-mi ții în palme pulsul
să îmi săruți trăirea
să-mi seci cu șoapte plânsul
să-mi strângi la pieptul tău
trupul ce-odinioară
de-atâta așteptare
nu înceta să doară

te-am așteptat cuminte
deloc ingrijorată
că poate vei veni
tot în viața cealaltă
știam că-n viața asta
negreșit vei veni
iubitul meu,
asta tu încă
n-o simți și nu o știi...

dar poate într-o zi
privind în ochii mei
simțind trăirea mea
ascultând pașii vii
vei ști și tu, ca mine
că nouă vieți trecură
cu rost
și tot ce-n urma noastră
rămase neumblat
este cărarea care
trebuie s-o urmăm
noi doi, împreunat

La mer



J'écoute la mer
et je sens toujours
l'odeur de ton tabac...

Învingător


Căzut de ești,
tot învingător te numești,
dacă ai luptat cu mâinile curate
și sufletul deschis.

Nu plânge că ai pierdut,
zâmbește că ai învățat!

joi, 26 octombrie 2017

Iubiri tomnatice

 
Iubitule, ne pică frunzele
Ca într-o epopee
Zburânde și plăpânde
Se luptă prin tranșee
Să supraviețuiască

Ne e toamnă deja,
Dar poate știi!
Când frigul ne unește
În verde, roșie, pală și oranje
Ori poate străvezie
Frunză ce strălucește,
Crengile ne coboară
Către pământ
Sărutul nostru zboară...

Ne cad petale calde
Din umbre-îmbrăţişate
Și toate peste noi
Devin mări înspumate
În care împreună
Noi doi ne contopim

Ne este toamnă, "beibi"
Și vrem să ne iubim...

vineri, 15 septembrie 2017

Apusul unui început

"Ți-aș prinde-un răsărit în păr
De m-ai lăsa alături să îți zbor..."
Mi-ai spus și ai plecat...
Ți-am urmărit plecarea
Era întârziată
Erai grăbit, dar ai fi vrut sa ne mai revedem
Și altădată

Eu n-am crezut in ceea ce-mi spuneai
Eu as fi vrut sa stai
Sa nu-mi spui vorbe mari
Doar sa ma ții in brațe
Sa-mi săruți palmele
Sa-mi asculți temerile

Bineînțeles ca te-as lăsa
Sa intri-n lumea mea
Dacă-as simți  ca ceea ce pretinzi
c-ai vrea
N-ar fi decât o vorba aruncată-n fugă
Te-as aștepta
De-as sti ca ai fi pregătit
Pentru iubit

Dar tu nu...
Nu poți, nu vrei, nu știi
Ori nu ești pregătit
Și-atunci ma-ntreb
De ce ai mai venit?
De ce mi-ai spus vorbe mărețe
La intâlnirile răzlețe?

Ia-ți răsăritul!
Parul meu, ar fi nedrept,
Sa îți cuprindă raza
Ceea ce-ar fi putut sa fie
Un început de zi in doi
Nu e decât apusul...

miercuri, 13 septembrie 2017

Ne desparte o idee


Stăm spate-n spate
Ca doi străini
Nu îți văd ochii
Nu vezi ochii mei
Nu simți pielea mea
Nu-ți simt răsuflarea
Între noi doi
Ne zace doar zarea 


Orgolii și vise nespuse
Ne strâng sufocant
Dureri nepătrunse
Ne ucid constant

Constat
Un sentiment precar
Ne-a îndepărtat
Nu vreau să retrag
Ceea ce-am afirmat
Nu vrei să te apropii
Ți-ar fi degradant

Stăm spate în spate
Atât de aproape
Atât de departe
O simplă idee
Încet ne desparte

marți, 22 august 2017

Vestea

Vestea ca s-a sfârșit acum și aici o simți ca un junghi profund in inima. O durere puternica o izbi in piept, pana ce aproape nu mai putu sa respire. Senzația de greață și încețoșarea ochilor completau starea de neputința in care intrase. Citea pentru a mia oară aceleași propoziții scurte: "M-am decis sa ne oprim aici și acum. Ți-as fi recunoscător dacă nu ai pune nicio întrebare". Brusc s-a ridicat și a reușit sa ajungă pana la baie. A vomitat puternic, cu spasme. Nu era prima data când i se întâmpla asta. Era ca atunci când, in vacanța de vara fiind la tara, o auzise pe bunica ei plângând înfundat. A coborât imediat din pat și prin noaptea adânca, mai mult pipăind obiectele din jurul ei decât văzând, a ajuns intr-un colț al sălii in care stătea ghemuită bunica și gemea. A intrat înapoi in casa și a aprins lumina din exteriorul casei. S-a întors lângă bunica ei și a luat-o in brațe. Ii privea fata tumefiata și o întreba printre sughițuri ce i s-a întâmplat. Bunica nu a vrut sa-i răspunda, iar ea simțea cum se rupe in doua de durere, furie și neputința. Au adormit amândouă așa, îmbrățișate pe sala, in cântecul greierilor și răcoarea nopții. Dimineața, pe lumina, cand a vazut mai bine corpul bătrânei schimonosit de bătaie, de durere, încătușat și el in neputința, si-a simtit pana la durere fizica sufletul inecat in neputinta. Pana la despărțirea finala de bunica, Dalia a purtat in suflet regretul ca nu a putut face nimic pentru bunica ei. La fel ca acum, durerea din suflet s-a manifestat printr-o durere carnala și greață profunda. La fel ca acum, privirea ii era intesosata, ochii ii lăcrimau incontrolabil și trupul ii tresarea in spasme generale. 
Și-a amintit o secvența dintr-o partida jucată cu mama ei, când, încercând sa fuga cu un grup mare de piese in centrul  tablei, și-a luat singura libertățile, ca in final sa se pună in atari cu peste 20 de piese. Orice încercare de a mai salva ceva era inutila și partida trebuia cedată. Simțea și acum aceleași neputințe, din viața și de pe tabla de go si o încerca un impulsiv sentiment de renunțare. Amintirile i se amestecau, flash-uri din vacanța cu Pierre, amintiri triste din copilărie și secvențe din partidele jucate cu mama ei i se încălecau in minte și o amețeau. "Nu, nu voi cere nicio explicație" își repeta in gând. "Ar fi peste demnitatea mea sa cer explicații", gândea înverșunată, apoi o furie pe propriul orgoliu ii răsturna ambiția: "e dreptul meu sa cer explicații. O explicație plauzibila este de bun simt sa mi-o dea". 

Se așeza din nou in fata calculatorului. Pe ecran se vedeau numai cuvintele lui Pierre. Apasă butonul "reply", scrise scurt "Mi-ai rupt inima. De ce?", dar nu putu da "Send". Închise ochii, se întinse in pat și rămase așa, plângând, pana adormi de epuizare. 

Era scris undeva in papirusul destinului ei sa se resemneze in neputința cu care s-a născut.

duminică, 6 august 2017

Pe vremea când încă mai doreai să schimbi lumea

Pe vremea când iubeai un elefant 
Desenai norii cu roz, iar cerul cu orange
Apa avea consistența unei melodii incolore 
Iar palmele îți erau veșnic zgâriate 

Pe vremea când iubeai un crocodil 
Iarba îți mirosea a vată pe băț
Și balta din spatele casei îți părea un ocean 
Cerul întunecat îți rostea povești neîntrerupte 
Iar mângâierile mamei îți erau alintul suprem 

Pe vremea când iubeai o maimuțică 
Timpul nu avea măsură
Iar soarele apunea doar ca să răsară odihnit 
Urzicile îți umflau tălpile neobosite 
Iar nopțile erau lumile tale în care magia se întâmpla 

Pe vremea aceea toate animalele erau din pluș
Iar tu încă mai voiai sa schimbi lumea...

sâmbătă, 5 august 2017

Să pleci

Când te-am invitat în sufletul meu
N-am știut cât îmi va fi de greu 
Habar n-aveam că ce atât de mult am iubit 
Curând voi vrea sa nu fi întâlnit 
Nici nu am bănuit că mă voi îndrăgosti 
Deși era dorința mea supremă 
Nu intuiam c-această iubire mă va asupri 
Și că din vis va deveni problemă
Nu acceptam să cred că într-o zi voi vrea sa ma opresc, 
Să încetez să te iubesc 
Și-acum, când eu stau singură și tu petreci

Un singur lucru îmi mai doresc: să pleci! 

vineri, 4 august 2017

Spune-i

Spune-i
Spune-i c-o placi
Pentru că doar așa
Ai o șansă mică în fața ei
Să te remarci

Spune-i că-ți place zâmbetul ei
Vesel și colorat
Precum un curcubeu
Că-ți plac ochii ei
Umezi și-ntrebători
Că-ți place parul ei ondulat ca valul
Și încurcat mai mereu de vânt
Că-ți plac unghiile ei
Tot timpul îngrijite
Chiar și când sunt  cu vopsea de ulei spoite
Că-ți place mirosul pielii ei
Când capătă iz de mare
Și c-ai vrea s-o miroși zi de zi
La fiecare răsărit de soare

Spune-i că-i frumoasă
Că vorbește frumos
C-are glas blând
Și mers unduios
Spune-i că atunci când se schimbă
Cu drag o privești
Că-i sorbi unduirea-n oglindă
Spune-i c-o iubești!

marți, 1 august 2017

Cu mine însămi

V-aş ruga să luați loc. Nu toti în același loc. Azi aş vrea să vorbesc cu voi separat. Pentru că m-am cam săturat!
Mă așez pe-un fotoliu și tac. Mă întreb ce aş mai putea să fac. Îmi aprind o ţigară, închid ochii și plâng. Simt că-n bucăți infinite mă frâng.

Tu, creiere, spune-mi de ce, când mie mi-e bine, ție nu-ţi e? De ce când eu vreau să adorm ori când dorm, tu gândești și te zbați, tot visezi și încerci să-nțelegi ce în lume nu e? Creiere, ce visezi tu că e, crede-mă, chiar nu e. Adevărul e altul, eu ştiu, lumea e altfel, iar poveștile-n viața reală nu sfârșesc așa cum trăiești tu în lumea ta virtuală. De ce creiere, tu, când eu dorm tu ești treaz și când eu mă deștept tu mă-nțepi în obraz, mă-nroşeşti și mă-ncurci, ca și cum tu ești stăpânul meu absolut, iar eu sclavul tău în brânci. Mă subjugi...

Creierul meu mă ascultă turbat. Simt că nu prea-și găsește locul în cap. Tace stingher...nu-mi spune că viața mi-ar fi stearpa în ea fără el...

Acum voi ochi, de ce, când eu vreau să-nțeleg ce-i frumos, voi mi-arătați ceva fix pe dos. Și când vreau să afirm tare că-mi place, voi vă închideţi ca racul sfios  într-o carapace. Nu vreți s-acceptați că ceva e frumos, chiar dacă mie îmi place. E odios! Ceea ce voi vreți să văd că-i urat, mie îmi place, vă jur. Uitați-vă și voi mai atent în jur...

Și tu gură spurcată, tu taci, când eu fierb și sunt plină de draci. Iar când vreau să-ncep o cuvântare, tu nebuno, strigi tare. Când vreau o șoaptă sa spun, tu te bâlbâi, neghioabă, ca un nebun. Limba ta arde când văd ciocolată, iar tu gura, mă lași s-o mestec pe toată.
Iar voi mâini care, atârnați inutil pe langa picioare, când vreau sa scriu ceva, voi tremurați, iar când vreau sa pictez, parca turbați. Și picioarelor, doua butoaie, când vreau s-alerg, va plângeți ca va doare. Când vreau sa stau, va vine sa plecați. Și voi sunteți pline de draci?

Tu, Draga inimioara, tu mai mereu imi faci ceva sa ma doară. Chiar și atunci când cred ca-s fericita, tu inima m-anghesui pironita intr-un corp dureros, depresiv și osos. Când vreau de fericire sa mai plâng, tu ma opresti, simtandu-ma nătâng...

Dar tu, suflețel, tu aproape tot timpul tângui nițel. Tu ești trist și-ncercat de acest Corp prea nebun, prea ciudat. Ma tot uit la tine, incerc sa te mângâi, ești fragil și sensibil. Mi-e și mila de tine, drag suflet mare, căci tu n-ai loc aici, între acest cap și aceste picioare. Corpul acesta ți-e prea puțin, viața parca îți da doar venin.

De-un lucru fii sigur, drag suflet cald, eu niciodată nu te voi vinde!
Tu ești atât de mare, ca nici universul întreg nu te poate cuprinde

vineri, 28 iulie 2017

Moment



Sunt zile în care ți-e frig,
deși afară sunt 35 de grade.
Sunt zile în care simți că ai greșit,
deși nimeni nu ţi-a reproșat nimic.
Nu-ţi face griji.
Este doar momentul acela în care
ai uitat cât ești de valoros,
este momentul acela de slăbiciune
 în care ți-ai pierdut stima de sine.
Este momentul în care ai uitat să te iubești așa cum ești.
Păi dacă tu ai uitat asta,
cum ai pretenția ca alții să-și amintească?

joi, 27 iulie 2017

Ziua chimonoului




- Mi-ar plăcea sa te văd in fata gobanului îmbrăcată in kimono, ii șopti Pierre in timp ce o prinse ușor de talie și o trase înspre el. 
Dalia simți furnicături in palme amintindu-și de primul kimono cusut de mama ei, pe care-l primise cadou la vârsta de 8 ani. Își aminti cele 3 conciuri pe care i le prinsese mama cu grija, doua in lateral si unul in vârful capului si, cu zâmbetul ca o semiluna o pusese sa se uite in oglinda: "micuța mea japoneza. Vei fi o mare jucătoare de go!" Nu ajunsese nici măcar la 3 dani, dar emoția creată de aceasta amintire, in loc sa-i trezească regretul neîmplinirii dorinței mamei ei, ii stârni o nestavilită dorința de a se reapuca de învățat go. 

- O idee buna! Hai sa jucam go precum japonezii. 
Pierre zambi complice. 
- Nu vom fi chiar niste japonezi. Dar stiu un magazin cu specific in Cannes. 

Fugiră râzând pana la mașina și in mai puțin de jumătate de ora ajunsera in Cannes. Magazinul era deschis, vânzătoarea era chiar din Japonia. 

- Konnichiwa. Presuspun ca vorbiti japoneza.... spuse Dalia entuziasmata, cu ochii mari rotindu-si-i peste tot, uimita de toata acea amenajare cu specific.
- Oui, răspunse vânzătoarea surprinsă. 

Dalia proba 3 kimonouri. Alese unul mov, cu flori de Lotus pictate manual. Pierre strâmba din nas și alese unul din mătase, cu o dalie mare pe spate, brodată. Avea culoarea verdelui abia înmugurit, iar dalia era brodată cu fir grena, puternic contrastând cu fondul kimonoului. Dalia rase ca-și regăsi numele cusut acolo și o întreba pe vânzătoare, intr-o japoneza stâlcită: 
  • Veniți chiar din Japonia? 
  • Oui, madame, Răspunse ea tot in franceza, fără sa schițeze măcar un zâmbet din politețe.
Cerura sa li-l împacheteze și chiar dacă Daliei i se paru extrem de scump, sufletul ei chicotea și-i venea sa sara in sus de fericire. 

Inapoi la hotel, Dalia imbraca kimonoul direct pe pielea mirosind a alge si a mare si ingenunche in fata gobanului. Facu plecaciunea de inceput de joc.
- Onegaishimasu
- Onegaishimasu, frumoasa mea japoneza!


Era 12 decembrie. Afara erau mai mult de 18 grade, neobisnuit de cald pentru acea perioada. Câțiva leandri erau inca infloriti. Inainte de a pune primele piese handicap pe tabla, Dalia gândea: o sa notez aceasta zi in jurnalul meu ca Ziua Chimonului si o voi sarbatori an de an, indiferent de ce va fi mai fi maine...

luni, 24 iulie 2017

Ochii tăi


Ochii tăi au culoarea mișcătoare, 
Precum marea...
Când e zbuciumată
E maro, plină de alge muribunde 
Și când e senină, precum cerul 
Ce o adăpostește,
Devine verde, azurie sau turcoaz 
Precum ochii tăi
Pătrunși de irizații melancolice 

Mi-e dor de ochii tăi
Schimbători în culoare, 
precum marea infinită
Mă-ntreb ce culoare au
Atunci când iubești...

Ar mai fi ceva să-ţi spun



Ar mai fi ceva să-ţi spun 
Să-ţi spun că port în nari 
Mirosul salin al pielii tale 
Și că pașii mei, involuntar, 
Pășesc pe urmele pașilor tăi 
Că ochii mei taie zările tale 
Și că apusurile pe care tu le cânți 
Le privesc și eu, de aici 

Ti-aş mai spune și ca încă mă dor 
Respirațiile lipsite de parfumul tău de tutun 
Și că buricele degetelor mele 
Au înțepenit de luni de zile 
Pe pana cu care-ţi scriu romanul promis 
Și că inima mea, plăpânda mea inimioară
Plânge 
De prea multe ori plânge seara,
Însângerată 

Ar mai fi câte ceva să-ţi spun 
Dar tu cânți leneș 
În baldachinul împletit din sfori 
Pe malul acela ce cândva ne-a aparţinut
Iar eu refuz să te mai întrerup...

Sufletul meu e încă infantil



Sufletul meu e încă infantil 
El nu prea a crescut 
Cu fiecare boală ce a suferit 
Nu s-a maturizat,
ci a copilărit 

El încă zburdă vesel prin mulțime  
El încă rade tâmp la glume puerile 
El încă se hlizeşte 
La străzi de oameni pline 
El încă se prostește 
Strâmbându-se 
El nu îmbătrânește,
Ci doar copilărește 

Sufletul meu e încă un copil 
Și chiar de sunt matură uneori 
El mă reactivează, 
căci el e infantil...

joi, 20 iulie 2017

Când nu o să mă mai inspiri

Iubita mea, de unde voi afla 
Când dragostea ta
Nu va mai fi a mea? 
Și, draga mea, de undo voi ști
Când tu nu mă vei mai iubi?

Vei ști, iubitule, vei ști,
Căci visele ți se vor înnegri 
În ele nu vei mai avea 
Tandrețea și căldura mea
Și pielea nu-ți va mai vibra 
La mângâierea mea 

Vei ști
Căci soarele va răsări 
Direct înnourat 
Și chipu-ți va părea 
Mereu încrâncenat 
Iar degetele tale vor tremura ușor 
La fiecare tunet, la fiecare nor 

Vei sti cu siguranță
Că nu te mai iubesc
Căci să zâmbești, n-o să ți se mai pară
Ușor de schițat și atât de firesc 
Și inima ta nu o să-ți mai bată 
Regulat chiar și-atunci când este agitată

Dar cel mai sigur că nu te mai iubesc,
iubitule, vei fi,
când vei simți că nu poți să respiri 
Și mai ales atunci 
Când, dragul meu, n-o să mă mai inspiri...



vineri, 14 iulie 2017

Mi-e dureros de dor


uite cum îmi plâng ochii
și degetele-mi tremur
cum carnea mea tresaltă
mă tem și mă cutremur
mi-e inima cuprinsă
de o tristețe surdă
uite cum pașii mei
nebuni și desculți umblă...

uite cum stau întinsă
în universul tern
rememorând plecarea
mea aproape spre infern
voiam să te păstrez
al meu pentru etern
dar te-ai întors cuminte,
tăceai, plecai solemn

și totuși m-ai rugat
să nu plâng
și n-am plans chiar atunci
dar uite acum cum tremur
mușcând din mal și stânci
și uite cum mă zbat
celulele mă dor
așa! e bine! pleacă!
mi-e dureros de dor...



Vrei totul înapoi?



Vrei totul înapoi? 
Tot ce mi-ai dăruit?
Ia lacrimile mele 
Căci pentru tine curg,
neîntrerupt, șiroit...

Cuvintele
Și mângâierile 
Și serile când ne plimbam
Pe malul cel pustiu 
Însângerat de soare 
Alinturile 
Și iubirea 
De sub cearșafuri mișcătoare 
Acestea nu le mai poți lua 

Nici timpul comprimat în clipe 
Ce a durat o viață pentru noi 
Și nici vioara scursă peste mine 
Ce mi-a cântat pe sânii goi 
Nici melodia ce-ai compus-o
Pe pielea mea înfierbântată
Acum nu mi le mai poți lua 
Tot ce-ai pierdut 
A înmărmurit 
Pe veci în mintea mea 

Îmi poți lua totul,
Tot ce vrei 
De la privire până la idei 
Un singur lucru nu poți lua 
Povestea mea cu tine-n ea!

joi, 6 iulie 2017

Go

Igo?  M-am îndrăgostit de go la vârsta de 7 ani, când mama mi-a spus:
- Te voi învața un joc magic! 

Eu am făcut ochii mari. In niciun joc de pana atunci nu descoperisem magia. 
- Va fi un joc precum o poveste. Tu vei avea propriile tale ținuturi, vei fi regina in țara ta și  vei putea cuceri și alte ținuturi.  
 
Suna intr-adevăr ca un basm. Ma vedeam deja o prințesa intr-un palat de cleștar cu mulți servitori in jurul meu, dând petreceri și dansând pana in zori. 

Și mama a adus o hartie, o rigla și un creion și a desenat 18 pătrățele pe doua direcții. Desenul arata ca o foaie de matematica, dar cu pătrățele mai mari. Apoi a desenat 9 puncte și mi-a zis: 

- aceste puncte sunt cele 8 capitale strategice ale tale. Din ele îți vei începe construirea ținutului tău ori le vei folosi pentru intemnitarea prizonierilor tai. Acestea sunt atuurile tale cu care pornești in viața și vei învața cu timpul ca fiecare are câte o caracteristica fantastica: putere, logica, perseverenta... 
- dar mama, acesta este ca un război. Eu nu vreau sa iau prizonieri. Eu vreau sa fie pace in țara mea. 

Mama a zâmbit și m-a sărutat pe frunte.

- Pentru pace si echilibru va trebui sa lupți! 
Și a început sa-mi explice, intr-un mod bizar, de ce am eu nevoie de 2 ochi pentru a supraviețui. Apoi mi-a explicat cum un nasture alb poate deveni prizonierul meu dacă îl inconjor in patru puncte cu nasturi negri. 

Cu cât o asculta pe masa sa, cu atât jocul i se părea ireal, tot mai greu de înțeles, nu-i găsea rațiunea, nu-i înțelegea sfârșitul. 

- Mama, dar când voi învața acest joc? 
- Nu-l vei cunoaște niciodată suficient, dar Îți garantez ca-l vei juca tot timpul așa cum vei trai. Dacă vei fi curajoasa și onestă in viața, tot așa îți va fi și jocul. Cu cât vei creste, cu atât îl vei juca mai bine, iar adversarii îți vor deveni din ce in ce mai puternici. Intr-o zi vei putea citi gândurile adversarului tău...
 
Era dificil pentru un copil de 7 ani sa înțeleagă substraturile psihologice ale unui astfel de joc. Dar vocea calda a mamei, convingerea și răbdarea cu care ii explica o făcea cu adevărat sa creadă ca ea va învața sa facă magie. 

Anii au trecut și micuței Dalia aceasta magie i s-a manifestat in tot ceea ce făcea și simțea. Trăia precum juca și juca precum trăia. Între ea și go se crease o legătura aproape dumnezeiască.

Prima partida de go

Parea ireal că, după 10 ani de așteptare era in sfârșit langa el. Îl privea cum deschide cu grija geanta de piele in care isi purtase tabla din lemn masiv de aghathis. Suorafata caroiata avea o culoare hipnotizantă și niște picioare bombate, ca niște bile. Apoi își scoase bolurile din bambus. Dalia se repezi asupra pietrelor negre si prinsa o piatra între degete. Era calda si mătăsoasă, ca pielea unei ființe. O ridica zâmbind in fata ochilor și rămase uimita de culoarea verde pe care o capătă când lumina dinspre mare o pătrunse. Respirația brusc începu sa-și accelereze ritmul. El era însă calm, serios și-și atingea jocul ca pe o icoana . Puse tabla direct pe mocheta, in mijlocul camerei, cu bolurile de-o parte și de alta. 
Își ridica privirea către Dalia (ダリア), rămasă înmărmurita de meticulozitatea cu care Pierre aranja "altarul" pentru joc. 
- Esti invitata mea! Și o prinse ușor de mâna și o ruga sa îngenuncheze in fata "altarului" improvizat. 
Ea îngenunche emoționată, intr-o plecăciune schimonosita și lipsită de gratia ritualica a adversarului. 
- Onegai shi masu! 
- Onegai shi masu! 
Jocul începu calm, cu câteva josekiuri clasice. După primele 15-20 de mutări Pierre preluase  mare parte  din tabla. Ea începu sa se panicheze, el zâmbi 
- Îți propun un târg. Poți pune doua mutări una după alta, dar la fiecare astfel de mutare, renunți la ceva de pe tine. Dalia roși imediat, dar accepta rapid provocarea, întrucât nu avea alta șansa de câștig. 
Rămase, după alta serie de atacuri, goală, doar cu lănțișorul primit de la mama ei la gât. Îl sacrifica și pe el, după un calcul de mai bine de 30 minute in schimbul unui ko. 

Pierre zâmbea, iar fața ii radia de emoția victoriei, dar mai ales de emoția trupului gol, parca sculptat in marmura, care aproape ii tremura îngenuncheat, dincolo de măsuța patratita pe care cădea, intr-un violet diafan, ultima raza de soare dintr-un apus mediteranean. 
- Nici ko-ul nu te mai salvează, draga mea Dalie, ai prea putine amenințări. 
Dalia râse, ca o copila rase, iar el ii prinse palmele și i le săruta.
- Akiramemasu! spuse cu teama de a nu părea un jucător prea slab și puse doua piese negre pe tabla. 
- Arigato! A fost un joc minunat
Arigato, Răspunse Dalia și-si făcu plecaciunea, apoi se trânti râzând in pat, așa dezgolită cum fusese înfrântă.